Afișul care anunță lansarea

…și din acest considerent vă aștept luni, 7 mai, de la ora 17.30, la Hotel Napoca, la lansarea cărții pe care am scris-o împreună cu amicul Tibi Fărcaș. În continuare, comunicatul de presă al editurii Eikon:

Dragi colaboratori

Editura Eikon Cluj-Napoca, în parteneriat cu PR Venture Team și Respect Media, vă invită la un important eveniment editorial – lansarea volumului „Cluj contra Cluj. Istoria celui mai vechi derbi local din România. Universitatea-CFR 1907”.

Lansarea va avea loc luni, 7 mai 2012, ora 17.30, la Hotel-restaurant Napoca.
Cartea va fi prezentată de: Dan Olteanu, moderator; Rareș Ciocoi-Pop, Prodecan FEFS (UBB); Mihnea Măruță, jurnalist Ora de Cluj; Radu Bichiș, jurnalist Gazeta Sporturilor și Ovidiu Blag, jurnalist Radio Cluj.

„Cluj contra Cluj. Istoria celui mai vechi derbi local din România. Universitatea-CFR 1907” semnată de doi publiciști clujeni cu experiență, Tiberiu Fărcaș și Bogdan Stanciu, îşi propune refacerea istoriei întâlnirilor oficiale dintre cele două echipe, pe baza unei documentări riguroase în arhivele presei locale și naționale, a unei bibliografii importante şi a statisticii Federației Române de Fotbal, completată cu unele provenind din surse locale credibile.
Volumul spune povestea fiecărui meci oficial dintre cele două cluburi și redă cronologic statistica integrală a perioadei interbelice și a tuturor întâlnirilor oficiale dintre cele două echipe. Nu sunt lăsate deoparte nici meciurile din Cupa României, astfel că volumul este o radiografie completă a unui derbi local care, prin tradiția sa de 92 de ani, este considerat, în acest moment, cel mai vechi din România.

Cartea prezintă și o serie de fotografii-document cu primele cronici ale meciurilor dintre Universitatea și CFR, începând cu sezonul 1920/1921, și redă memoriei colective o suită de povești uitate ale meciurilor dintre cele două echipe clujene.

Acest eveniment editorial apare sub egida Universității „Babeș-Bolyai”, iar o parte din tirajul cărții va fi distribuit de cotidianul Gazeta Sporturilor.
Prețul unui volum, care are 160 de pagini,  va fi de 10 lei.
Vă așteptăm cu drag la lansare!

Cu cele mai bune ganduri,
Vasile George Dancu,
director editorial

Ti-a placut? Spune-le si altora

Copertile volumului

Titlul cărții este „Cluj contra Cluj. Istoria celui mai vechi derbi local din Romania: Universitatea-CFR 1907”  și va apărea în curând la editura Eikon din Cluj-Napoca.

Cartea apare sub egida Universității “Babeș – Bolyai” și o parte din tiraj va fi distribuit împreuna cu  Gazeta Sporturilor.

Lansarea va fi anunțata în zilele următoare.

Să fie într-un ceas bun!

PS: Îi mulțumesc în mod deosebit editorului Vasile G. Dâncu, clujeanul care întrupează cel mai bine cuvintele, si echipei sale.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Front de case tipice localității, în piața centrală a Rimetei ©7C

Se confirmă oficial anunțul făcut la începutul lui februarie de ministrul de atunci al Culturii, Kelemen Hunor, cu privire la înscrierea satului ardelean Rimetea/Torockó în lista de propuneri a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO. Astfel, de câteva zile, Rimetea a apărut pe site-ul UNESCO pe această listă (aici). Vreau să subliniez că presa de limbă română a ignorat complet anunțul făcut de Kelemen Hunor în februarie, fiind meritul blogului Maghiaromania că a mediatizat chestiunea.

Ce înseamnă apariția Rimetei pe lista cu propuneri a României?  Această listă este un inventar al bunurilor culturale sau naturale pe care o țară intenționează să le nominalizeze oficial, mai devreme sau mai târziu, pentru includerea în Patrimoniul Mondial. Este un pas fără de care nu se poate obține înscrierea monumentului în acest patrimoniu.

Conform procedurilor, un monument trebuie pus pe lista de propuneri cu minim un an înainte de nominalizarea oficială. Pentru a înscrie un monument pe lista de propuneri, un stat trebuie să completeze o fișă-tip, care are ca puncte de referință o scurtă descriere și argumentele care justifică valoarea sa universală excepțională.

Pentru a mări șansele Rimetei de a intra pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Ministerul Culturii a apelat la un artificiu – a propus extinderea unui obiectiv deja inclus pe listă, și anume satul Hollókő din Ungaria. Acesta figurează pe listă încă din 1987 și similitudinile existente între el și Rimetea i-au făcut pe responsabilii români să propună includerea satului din România „la braț” cu cel din Ungaria, mai degrabă decât să propună Rimetea de una singură.

Două localnice din Rimetea stau de vorbă în fața unei case din Piața Mică ©7C

Se știe că, de ani buni, UNESCO se codește să introducă pe listă monumente din Europa, pentru a echilibra configurația Patrimoniului Mondial, dominat acum categoric de bătrânul continent. Extinderea unui sit deja existent pe listă ar fi însă o soluție de compromis – România obține încă un monument pe listă, dar numărul total de poziții din Europa rămâne același.

UNESCO ne-a „șoptit”, de altfel, să facem același lucru și cu nominalizarea centrului istoric al Sibiului, analizată în 2007 și amânată, „pentru a permite Statului să studieze posibilitatea de a asocia această proprietate într-o nominalizare comună cu una deja existentă, referitoare la prezența sașilor în Transilvania” (textul original aici). Aluzia la legarea Sibiului de Sighișoara, aflată deja pe listă, este cât se poate de subțire. Practic, oficialii UNESCO ne-au dat mură în gură ce avem de făcut. Exista și un precedent, și anume extinderea sitului rural de la Biertan – prezent pe listă încă din 1993 – cu încă cinci obiective similare, petrecută în 1999, când extinderea a cuprins Câlnic, Prejmer, Dârjiu, Saschiz și Valea Viilor. Din păcate, despre Sibiu în patrimoniul UNESCO nu se mai aude nimic. Strategia sugerată de UNESCO în cazul său a fost însă aplicată în cazul Rimetei, propusă acum ca extindere a sitului de la Hollókő.

Rămâne de văzut dacă noul ministru al Culturii și aparatul din subordinea sa vor continua demersurile pentru includerea Rimetei în Patrimoniul UNESCO sau această idee va fi abandonată, dintr-un naționalism găunos (parcă și aud replica „Ce mai tot vor ungurii ăia și cu Rimetea?!”). Mă tem că ultima variantă e probabilă, caz în care de pierdut cel mai mult vor avea de pierdut… Aiudul, Turda și Clujul, adică cele mai apropiate orașe de Rimetea și cele care ar putea profita cel mai mult de „înnobilarea” Rimetei prin includerea în Patrimoniul Mondial.

Până una-alta, iată un fragment edificator din fișa monumentului trimisă de Ministerul Culturii către UNESCO:

Rufele se spală la bazinul din centrul satului sau în fața caselor ©7C

„Nominalizarea comună transfrontalieră conține două situri: vechiul sat Hollókő și împrejurimile sale, deja parte a Listei Patrimoniului Mondial UNESCO din 1987, și satul Rimetea. Hollókő și Rimetea constituie exemple excepționale ale unor așezări umane conservate deliberat, reprezentative pentru o cultură care a devenit vulnerabilă sub impactul schimbărilor ireversibile. Aceste sate, care s-au dezvoltat în principal pe parcursul secolelor 17 și 18, sunt exemple vii ale vieții rurale dinaintea revoluției agricole din secolul 20.

Clădirile albe, străzile ordonate, aranjarea parcelelor de pământ, hambarele și alte clădiri mai mici asemănătoare, prezența unor ruine de castele medievale și multe aspecte ale istoriei celor două așezări le leagă prin fire invizibile. Totuși, dincolo de multe caracteristici similare, se pot observa o serie de diferențe în anumite aspecte, care reliefează marea capacitate a arhitecturii vernaculare de a se adapta nevoilor și circumstanțelor locale.”

Documentul integral, în engleză, să găsește aici.

Despre Rimetea am mai scris aici.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Franz Obert (1828-1908)

Când a împărțit Dumnezeu Ardealul, a chemat în fața tronului ceresc pe ungur, pe sas, pe român și pe țigan. Mai întâi a sosit ungurul și a salutat:
- Bună dimineața
- Ceea ce e bun să fie al tău, a răspuns Dumnezeu
După scurtă vreme a sosit sasul și a salutat:
- Bună dimineața!
- Ceea ce e bun e al ungurului. O, muncă grea! Munca grea să fie a ta, răspunse Dumnezeu
Imediat a venit românul și a salutat:
- Bună dimineața!
- Cele bune le are ungurul. O, muncă grea! Munca grea e a sasului. O, sărăcie! Sărăcia să fie a ta, a răspuns Dumnezeu
La sfârșit a venit țiganul și a salutat:
- Bună dimineața!
- Partea bună e a ungurului. O, muncă grea! Munca grea e a sasului. O, sărăcie! Sărăcia e a românului. O, diavol! Diavolul să fie al tău, a răspuns Dumnezeu.

*Legendă românească din Transilvania culeasă de etnograful sas Franz Obert și publicată în revista „Das Ausland” în 1857.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Vasile Pârvan

Universitatea „Babeș-Bolyai”, una dintre puținele reușite instituționale românești în Transilvania – cu toată deferența pentru memoria profesorilor maghiari care s-au sinucis în 1959 și cu tot respectul pentru universitatea din Szeged -, se restartează pentru secolul care este încă la început. Bătrânul hard-disk academic, deși în continuare funcțional, a făcut câteva „baduri”, care trebuie izolate. Sunt convins că operațiunea va fi o reușită și va duce la stabilitatea sistemului. Haideți să vedem până atunci care a fost configurația de bază la care s-a gândit unul dintre „programatorii” universității, istoricul Vasile Pârvan.

Iată câteva spicuiri din „Datoria vieții noastre”, lecția inaugurală a cursurilor de Istorie Antică și Istoria Artelor, și, concomitent, prima lecție care s-a ținut la universitatea românească din Cluj, în 3 noiembrie 1919. Am preluat din textul publicat în 1928 sub oblăduirea lui Onisifor Ghibu și republicat cu câteva săptămâni în urmă, în ediție anastatică, de Editura Eikon.

• „Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia turbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții ”.
• „Democrația contemporană, fie burgheză, fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirei culturei în massele largi ale muncitorimei. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universitățile și Academiile, începe a pierde din ce în ce mai mult teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, de cât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr’o maimuță cu dar suficient de imitație, un creator de valori nouă spirituale”.
• „Ca Diogenes din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în școală, ca și în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noui, în care pâlpăe flacăra ideei”.
• „Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebue să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoe de conducere și disciplină socială”.
• „Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puțin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil pentru inutila urmărire a idealului, Inteligența creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătașului care asudă grăsime și de brutalitatea greoae a proletarului care nu se gândește de cât la mai multă pâine”.
• „Într’o lume de seci și utilitariști josnici conspirația generală a neisprăviților va popula cu reprezentanți de-ai lor, cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităților social-culturale ori social-politice”.
• „Călcarea cuvântului dat e astăzi lege. Iar înlăuntrul țării tale, nu vezi decât necinste, cățărare desperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului, aprobare stupidă a mulțimei, dată nu celor care-i cer virtute, ci celor ce-i laudă vițiile”.
• „Noi trebue să îi explicăm (națiunii – n.r.) că civilizația materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite și țesălate, dar nici pe de parte nu e o orânduire în care să aibă un loc și sufletul, care, în om, e idee”.
• „Filosofia, Istoria, Arta, sunt astăzi științe care se inoculează, ca un ser medical – pe cale așa zisă metodică – în creerul celui chemat și celui nechemat, deopotrivă. Suflete total nefilosofice, ori neistorice, sunt dresate cu deasila ca atare – nu se dresează oare și cai matematici? – și sute de monștri pseudoumani, numiți specialiști, sunt aruncați în viața socială spre a neferici la rându-le pe alții”.
• „Confraternitatea Universității noastre trebue să înțeleagă viața ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însuflețire, spiritualizare, a întregei noastre munci ordonate în viață”.

Textul integral, aici.

Iată și cam pentru cine vorbea strălucitul istoric, potrivit Anuarului Universității 1919-1920: „În semestrul I au fost înscrişi cu toţii 1871 de studenţi, dintre care 909 la Fac. de Drept, 707 la cea de Medicină, 116 la cea de Litere, 82 la cea de Ştiinţe, iar 57 au urmat cursurile de Farmacie. Dintre aceştia, 1637 erau studenţi ordinari, iar 234 auditori extraordinari.  După confesiune, 734 au fost greco orientali, 554 greco-catolici, 281 izraeliţi, 220 evangelici, 72 catolici şi 10 reformaţi. După naţionalitate, 1288 Români, 281 Evrei, 225 Germani şi 77 Maghiari. Din afară de hotarele României au fost 51 şi adecă: 38 din Ungaria, 5 din Polonia, 2 din Rusia — intre ei un Român transnistrian — 1 din Franţa, 1 din Elveţia, 1 din Austria, 1 din Ceho-Slovacia, 1 din Ucraina şi 1 din Iugoslavia”. Acestora li se adăugau „62 profesori şi agregaţi, 3 agregaţi stagiari, 5 conferenţiari şi 4 lectori, cari au ţinut în semestrul 1 541, iar în semestrul II 616 ore săptămânale”.

Sextil Pușvariu

Și, la final, iată cum descrie Sextil Pușcariu, primul rector al universității, inaugurarea oficială a acesteia, care a avut loc abia în  1920: „În zilele de 1-3 Fevruarie 1920 s’a inaugurat în mod festiv Universitatea Românească din Dacia superioară. Festivităţile acestea, onorate de prezenţa M. M. L. L. Regele şi Regina României şi. A A. LL. RR. Principele moştenitor Carol şi Princesa Elisaveta, au decurs într’o atmosferă de înălţare sufletească fără păreche şi au avut o deosebită importanţă politică. Înainte de ce Conferinţa de pace de la Paris să fi fixat definitiv graniţele ţării noastre unite, Statele aliate şi amice au ţinut, prin reprezentanţii lor oficiali, să aducă omagiul lor noului aşezământ cultural creat în Cluj, simbol al străduinţei noastre de a ne manifesta ca un popor de ordine şi ca un factor cultural de primul rang în Europa. Toate Universităţile din lume cărora li s’au trimis invitări s’au grăbit a ne răspunde prin călduroase adrese de felicitare, iar cele ale ţărilor surori Franţa şi Italia, au trimis delegaţi speciali dintre cei mai vestiţi să ne aducă salutul lor. Cu deosebită însufleţire a fost primită adresa Universităţii din Strasbourg, eliberată în acelaşi an ca şi Universitatea noastră de subt dominaţia streină de 42 de ani”.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Ti-a placut? Spune-le si altora

Vedere din Orașul Stalin

Căutând cu totul și cu totul altceva prin arhiva din 1950 a ziarului clujean de funestă amintire „Lupta Ardealului”, am dat peste scrisoarea prin care muncitorimea brașoveană solicita, chipurile, rebotezarea orașului de sub Tâmpa cu numele „marelui geniu al omenirii”, Stalin.

Era perioada de vârf a cultului personalității lui Iosif Visarionovici Stalin și venerabila Corona, burghezul Kronstadt își puneau salopetă pentru a deveni proletarul Oraș Stalin. Socialismul se construia cu viteză de T34 și noua orânduire nu avea vreme de nostalgii contraproductive.

Scrisoarea proletariatului brașovean, în realitate o inițiativă a aparatului de partid, a fost adresată Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și Guvernului Republicii Populare Române în preajma zilei de 23 august 1950.

Cererea a fost aprobată printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, semnat de șeful statului, C.I Parhon, și de secretarul prezidiului, Marin Florea Ionescu, chiar în preziua sărbătoririi „eliberării naționale a Patriei noastre de către glorioasa și invincibila Armată Sovietică”.

Câteva zile mai târziu, în 30 august, „Lupta Ardealului”, titra victorios: „Dorința fierbinte a populației muncitoare din Brașov a fost împlinită/ Brașovul se va numi de astăzi Orașul Stalin”, iar apoi reda textul scrisorii:

«Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Guvernului Republicii Populare Române

Dragi Tovarăşi,

La iniţiativa C.F.R.-iştilor, noi, oamenii muncii din oraşul Braşov am hotărât să propunem ca numele oraşului nostru să fie schimbat dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului şi iubitului prieten al poporului muncitor din ţara noastră, învăţătorului şi eliberatorului nostru – marelui Stalin.

Oraşul nostru este unul dintre principalele centre industriale ale ţării; marile sale întreprinderi, ca uzinele de tractoare „Sovromtractor”, ca întreprinderea metalurgică „Steagul Roşu” şi multe altele, sunt binecunoscute oamenilor muncii din întreaga ţară. În oraşul nostru convieţuiesc frățește, muncind şi luptând cot la cot, muncitorii români cu muncitorii unguri şi cu muncitori de alte naţionalităţi.

Scrisoarea muncitorimii brașovene

Planul Cincinal deschide în faţa oraşului şi regiunii Braşov noi perspective de desvoltare a economiei şi a culturii.

Muncitorii din Braşov depun mari eforturi pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor prevăzute în Plan. Pe primul semestru al anului 1950, întreprinderile din Braşov au îndeplinit Planul de Stat cu 114%.

Suntem convinşi că conducerea Partidului şi Guvernului Republicii Populare Române vor satisface dorinţa noastră înflăcărată şi vor acorda oraşului nostru înalta cinste de a purta numele de oraşul Stalin.

Ne angajăm în faţa Partidului, a Guvernului şi în faţa marelui Stalin, să nu ne precupeţim puterile pentru a dobândi noi succese în întărirea politică, economică şi culturală a Patriei, în lupta pentru pace, pentru socialism şi a ne dovedi demni de această cinste.

Trăiască Patria noastră, Republica Populară Română, ţară unde se construeşte socialismul!

Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învăţător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovaraşul Stalin!

Scrisoarea a fost adoptată în unanimitate în adunările oamenilor muncii dela toate întreprinderile oraşului Braşov.

În numele oamenilor muncii din oraşul Braşov. (Urmează semnăturile)»

…

Deși, de jure, Brașovul a primit noul nume încă din august 1950, de facto, Orașul Stalin nu a prins viață decât din 8 septembrie 1950, odată cu reorganizarea administrativă în 28 de regiuni a României. Avea să poarte această denumire până în 24 decembrie 1960.

Nu cred că Brașovul a fost întâmplător ales să poarte numele „marelui geniu”. Simbolistica revanșardă e limpede: un oraș fondat și modelat de germani, avanpost estic al civilizației urbane de factură occidentală, primește numele conducătorului sovietic care a zdrobit ofensiva armată germană. Este evidentă asemănarea cu traiectoria descrisă de numele altui avanpost german estic, prusacul Königsberg, rebotezat în 1946 Kaliningrad, după numele Președintelui Prezidului Sovietului Suprem, Mihail Kalinin.

Decretul prin care cererea muncitorilor brașoveni a fost aprobată

Dacă adăugăm și trecutul teutonic comun al celor două orașe, devine și mai clar că Brașovul a fost ales „pe sprânceană” dintre orașele României pentru a purta numele lui Stalin.

Pentru a marca noua denumire a orașului, autoritățile brașovene au scris pe Tâmpa noul nume cu o perdea de brazi, vizibilă de la mare distanță, iar o statuie a lui Stalin a fost amplasată în centrul urbei. Complementar, Poiana Brașov a devenit Poiana Stalin. Mai multe detalii despre cultul lui Stalin în Brașov, găsiți aici. Despre viața de zi cu zi în Orașul Stalin, puteți citi aici.

Și restul țărilor sovietice sau din hinterlandul URSS au plătit tribut cultului personalității lui Stalin. Orașe importante din Armenia, Albania, Bulgaria, Tadjikistan, Rusia, Ucraina, Azerbaidjan, Georgia, Polonia, Germania de Est sau Ungaria au fost botezate cu numele său. Majoritatea au revenit la numele istoric în perioada finală a destalinizării, în anii 1960 sau 1961. Excepție fac Varna și Katowice, care au revenit la numele lor încă din 1956. La polul opus, Kuçova, în Albania, a purtat numele de Qyteti Stalin până în 1990.

O listă a orașelor care au purtat temporar numele „tătucii” o găsiți aici.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Acum fix doi ani apărea din neant septemcastra.ro, după șase luni de testări pe adresa 7castra.wordpress.com. Iată ce s-a mai întâmplat de atunci pe aici (conform Google Analytics):
-         139 de articole publicate

-         530 de comentarii publicate

-         28.797 de vizitatori unici

-         40.762 de vizite

-         83.141 de afișări

Cele mai citite articole:

1. Ardealul, Moldova și Țara Românească. Cine a luat partea leului – 2.636 de afișări
2. De ce e corect Matia, și nu Matei sau Mátyás Corvin – 1.969
3. Sebeș, cetatea din curte - 1.352
4. Anatomia unei tragedii naționale – 1.303
5. Porolissum. Călătorie la capătul lumii romane – 1.300
6. Revelația Alba Iulia - 993
7. Bijuteriile și bizareriile Transilvaniei în Patrimoniul Mondial – 962
8. Rotonda din Geoagiu a ajuns sală de curs – 961
9. „Sminteala” lui Avram Iancu, cenzurată de comuniști - 898
10.  Ciocnirea civilizațiilor: Carnuntum vs. Ulpia Traiana – 886

Poziția actuală în topul zelist.ro – 1.432. Poziția cea mai înaltă atinsă – 1.105

Mulțumesc tututor celor care au trecut pe aici.

PS: Articolul meu favorit – Presa britanică din 1785: „Horea, un desperado îndrăzneț”

Ti-a placut? Spune-le si altora

TransilvaniaInFoto

După lupte seculare, care au durat fix doi ani , am decis să dezvolt și o secțiune foto a blogului, numita, scurt, TransilvaniaInFoto.

O găsiți în meniul de navigare de deasupra, dar și în cel din dreapta, acolo cu tot cu numele celor mai  „proaspete” șapte galerii.

Vedutele transilvane sunt cel mai recent album foto și conțin imagini din secolele XVII,  XVIII și XIX cu câteva orașe transilvane importante. Enjoy

Ti-a placut? Spune-le si altora

Portalul se află în prima curte a clădirii (c) 7C

Lipită de Casa Hintz, care (încă mai) adăpostește Muzeul Farmaciei, pe latura nordică a Pieței Unirii din Cluj, la numărul 27, se găsește casa Filstich-Kemeny. Cu un aer ponosit la ora actuală, casa era una dintre cele mai arătoase din oraș, pe vremea când Clujul, în plină ascensiune economică, era supranumit „orașul comoară”. Un martor al acelor vremuri poate fi descoperit cu ușurință, dacă intri în prima curte a clădirii, unde, imediat pe dreapta, după casa scărilor, se găsește un portal renascentist având în centru blazonul familiei de patricieni Filstich, cu motto-ul „VIRTUTIS COMES INVIDIA” (Însoțitorul virtuții este invidia) și anul 1597. Emblema familiei – un unicorn cabrat, încoronat cu un coif din care se înalță bustul unui alt unicorn, cabrat și străpuns de o suliță – este încadrată de primele litere din numele celui care a plătit pentru realizarea portalului: PE(trus) FIL(stich). Ancadramentul este considerat una dintre cele mai frumoase expresii ale renascentismului la Cluj. Descrierea detaliată a casei o găsiți aici.

Dar cine era familia Filstich, atât de avută încât își permitea „aroganța” de a avea un blazon, deși nu era de obârșie nobilă?

Un Petru Filstich, staroste al breslei argintarilor, alături de Ștefan Seres, apare în 1568 în fața magistratului orașului pentru că a bătut o calfă. Același Petru Filstich, tot în calitate de staroste al breslei, de data aceasta alături de Grigore Eotveos, apare în 1588, când cei doi solicită reînnoirea statutelor breslei. Petru Filstich figurează și printre meșterii argintari trimiși de breaslă să bată monede în monetăria orașului (clădirea de pe strada Zola nr.4, lipită de Biserica Franciscanilor), în a doua parte a secolului al XVI-lea. Un Petru Filstich este menționat tot ca staroste al argintarilor, alături de Mihail Kattonay Otves, în 1591, pentru ca în 1597, tot un Petru Filstich să figureze pe ancadramentul amintit anterior. Potrivit istoricilor, acesta din urmă ar fi fiul starostelui breslei argintarilor, menționat în anii precedenți; ar fi vorba, deci, de un Petru Filstich jr.

Blazonul familiei Filstich, alături de motto-ul în latină (c) 7C

Și acesta a avut o carieră fulminantă, fiind unul dintre cei mai înstăriți oameni din Transilvania, la începutul secolului al XVII-lea, adică exact cam pe când Egidius van der Rye realiza pictura în care Clujul era numit „Transilvaniae civitas primaria”. Astfel, Petru Filstich jr. a ajuns în primii ani de după 1600 să ia în arendă monetăria Clujului, iar în perioada 1615-1629 el este amintit ca proprietar a trei case din Piața Unirii și a unei a patra, în zona Cetății Vechi.

Nu doar Petru Filstich senior a fost unul din patricienii clujeni cei mai însemnați din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ci și fratele său, Laurentiu. Acesta este amintit în 1570 ca jude regal, iar în 1575 și 1577 ca jude primar, în fapt aceeași funcție, similară primarului de azi.

De meserie, și acest Filstich era tot argintar, el figurând, la fel ca și fratele său, printre meșterii trimiși de breaslă să bată monede. Acesta avea de asemenea o casă în piața centrală a Clujului, dar pe latura opusă, la actualul număr 5.

Ancadrament baroc pentru o poartă suprarealistă (c) 7C

Revenind la casa de la numărul 27, din 1630, aceasta intră, prin moștenire, în posesia fiului lui Petru jr., Francisc Filstich. Ulterior, în 1707, ea ajunge parțial în posesia aristocratului Daniel Wass, căsătorit cu Iudita Vay.

Din această perioadă datează un alt portal, pe care se regăsesc blazoanele familiilor Wass și Vay. Amplasat chiar lângă ancadramentul Filstich, portalul Wass-Vay încadrează în ziua de azi o mizerabilă ușă de lemn care duce în pivnița clădirii. După cum mi-a povestit un chiriaș al imobilului, ușa în cauză a fost blocată cu stinghii de lemn bătute în cuie, pentru a împiedica accesul boschetarilor în subsol, după ce aceștia erau să  dea foc la clădire, în timpul chefului de Revelion.

Poate ar fi sărit să stingă focul Sfântul Florian, protectorul împotriva incendiilor, sculptat pe fațada actuală a clădirii, care datează de la începutul anilor 1800. Sic transit…

Ti-a placut? Spune-le si altora