Vedere din Orăștia austro-ungară

Am găsit recent în biblioteca digitală a BCU Cluj un articol interesant din 1898, publicat în „Tribuna Poporului”, ziar care se tipărea la Arad. Textul mi se pare relevant dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, descrie tensiunile existente la vremea aceea în Orăștie, oraș important din punct de vedere al componenței etnice, deoarece români formau deja o majoritate relativă, dar atât maghiarii cât și sașii păstrau proporții semnificative.

Pe de altă parte, articolul mi se pare grăitor pentru gradul ridicat de libertate a presei existent în acel moment în Austro-Ungaria. Astfel, redactorii ziarului nu se sfiau să îi numească pe unguri „căpățâni groase”, chiar dacă aceștia formau națiunea dominantă politic a Transilvaniei și majoritară în jumătatea de imperiu guvernată de la Budapesta.

114 ani mai târziu, o astfel de caracterizare făcută românilor de către un ziar din Harghita-Covasna cred că ar provoca o criză de isterie în masă, de la Nistru până la Tisa.

Revenind la conflictul din Orăștie, acesta a fost declanșat de dorința comunității maghiare de a utiliza exclusiv numele unguresc al orașului – Szaszvaros. Sașii, susținuți de români, s-au opus acestei măsuri. Iată textul din ziar, publicat sub titlul „Contra sașilor”:

„Dintr’o corespondenţa recentă, cetitorii noştri cunosc cearta dintre Ungurii şi Saşii din Oreştie. Deşi numai o mâna de oameni, Ungurii au pretenţia, ca toate dupa al lor plac să meargă. S’au superat deci foc, când Saşii au protestat chiar în consiliul comunal împotriva maghiarisării numelor comunelor.

Cu Saşii au votat şi Românii, lucru pentru care „Szászváros” i-a atacat,  dar dl dr. I. Mihu a replicat demn tuturor pecătoşiilor ungureşti.

Afacerea a avut însă urmare, în sala congregaţiunei comitatului Huuedoarei, comitat, unde abia patru la sută d’or fi Ungurii. Vorba e însă, că puterea este în mânile lor şi nu de aceea sunt ei Unguri, să lase un triumf „uneltirilor naţionaliste”.

Au adus deci chestia în congregaţie, unde fişpanul (prefectul – n.r.) fiind tare şi mare, în ziua de 2 Aprilie a nimicit hotărirea representației comunale din Orăştie, care votase şi trimiterea unei deputațiuni la M. Sa Imperatul, ear’ contra „autorului deputaţiunei”, primariul Frederich Acker, a pornit cercetare disciplinară.

Pagina 1 a ziarului „Tribuna Poporului”

E sigur că îl vor şi amova din funcţiunea pe care o deţine în urma obşteştei încredere de care se bucură atât la Saşi cât şi la Români. In vieaţa municipală a terii este deci de înregistrat încă o volnicie brutală. De astădată împotriva Sașilor.

Este a doua brutalitate ce li se face. Intâiu a fost cea delà Bistriţa. După cum vedem, volniciile au început acolo unde Saşii verzi câştigă teren tot mai mult. Guvernul vrea în chipul acesta să-i teroriseze ! Nu numai pe Saşii verzi, dar’ şi pe cei betrâni, mai ales pe aceştia.

Vrea să le spună: Vedeţi, luaţi-ve numai după „cei sălbatici”, cum le zice verzilor, pactaţi numai cu Valachii şi avem noi ac de cojocul vostru!…

Sperăm însă că Saşii departe de a se intimida, vor lupta cu atât mai mare energie.

Au să aleagă între următoarele doue: Ori vor lupta vitejeşte, primind spriginul sincer al Românilor cari au şi ei aceleaşi drepturi de recâştigat, – ori vor răbda ruşinea ca să stee fără glas până şi în faţa celor mai neruşinate abusuri sevîrșite de guvernanţi întru a-i desnaționalisa!

Ne place a crede, că vor alege calea dintâiu. E singura care poate duce la resultat. Ţinend cu guvernul, ieată, pot vedea, acesta nu-i cruţă ci făureşte într’una legi cu tendinţe de a ne desnationalisa nu numai pe noi, ci şi pe ei.

Dar’ posiţia Saşilor e cu atât mai uşoară, cu cât au centre mari, stăpânesc o mulţime de oraşe în Ardeal şi au un popor cult. Şi mai presus de toate au la spate o puternică opinie publică: cea a Germanilor, care când va începe să strige contra selbătăciilor ce săvîrşeşte guvernul maghiar, de sigur că nu va întârzia să-şi producă efectul seu chiar şi asupra căpăţinelor groase cum sunt cele ungureşti.

Din parte-ne dorim ca acţiunea de volnicie maghiară să producă între Saşi reacţiunea necesară. Pe cale legală şi pentru întronarea regimului dreptăţii, în totdeauna pot conta că vom fi alăturea cu ei.”

…

Orăștia în primii ani ai secolului al XX-lea/ Foto: www.orastieinfo.ro

Orăștia număra pe atunci în jur de 2.300 de români, 1.200 de maghiari și 1.400 de germani. Tensiunile din 1898 și-au găsit rezolvarea trei ani mai târziu când orașul a devenit oficial unul trilingv, cu germana, maghiara și română având statut legal. Conform pactului semnat de cele trei națiuni, doar o persoană care cunoștea toate cele trei limbi putea fi funcționar local. De asemenea, toată lumea are îndreptățită să depună cereri și să primească informații în limba maternă, iar la ședințele de consiliu municipal, fiecare ales vorbea în limba lui.

„Tribuna Poporului” a apărut la Arad între 1897 și 1912, fiind fondat de Ioan Russu-Şirianu, unul din liderii Partidului Național Român, adept al politicii activiste, și fost redactor la „Tribuna” sibiană.

Despre începuturile cotidianului arădean își aduce aminte Sever Bocu în memoriile sale: „Par’că văd acea redacţie din Arad, din str. Deak Ferencz, azi Eminescu. Acea maşină legată în sfori pe cari o învârtia bietul Indricău, până la ultimii plămâni. Pe acel Ion Brânda, Sever Secula, Augustini, cari îmi erau colegi de redacţie şi azi sunt în lumea drepţilor. Pe acea „Zsiros Mami” (Maica unsuroasă) de peste drum unde luam masa cu câte-o coroana, sau rămâneam datori cu coroanele. Pe acea odăiţă, de 3 pe 4, în care deschideam, ceas de ceas uşa, pentru aer. ”

Ti-a placut? Spune-le si altora

Partea centrală a palatului mitropolitan © Univ. Cernăuți

Palatul mitropolitan din Cernăuți a fost introdus anul trecut în Patrimoniul Mondial UNESCO. Știrea nu a stârnit niciun fel de reacție în România, fiindcă nu a fost mediatizată deloc. Totuși, ar fi meritat puțină atenție, pentru că monumentul este legat nemijlocit de istoria românilor.

Astfel, în spatele ridicării edificiului se află episcopul român Eugeniu Hacman, cel care a convins autoritățile de la Viena să creeze o mitropolie ortodoxă la Cernăuți și să autorizeze ridicarea reședinței mitropolitane.

În 1835 Eugeniu Hacman a fost hirotonit episcop al Bucovinei, postură din care s-a opus înființării unei singure mitropolii pentru românii din Imperiul Austriac. Și la insistențele sale, dar nu numai din acest motiv, în 1864, când a fost înființată mitropolia românilor din Ardeal și Ungaria, cu sediul la Sibiu, eparhia bucovineană a rămas separată. Unul din motivele separării era și numărul ridicat de credincioși ruteni din zona Bucovinei. Totuși, caracterul predominant românesc al episcopiei Bucovinei reiese chiar din inscripția, acum îndepărtată, de pe frontispiciul catedralei din Cernăuți: „Unul Dumnezeu în trei ipostasuri”.

Principala biserică ortodoxă din Kotor/ sursa foto: wikipedia

În 1873, episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie.  Mai mult, printr-o decizie aparent bizară a curții vieneze, mitropoliții de la Cernăuți au primit tot atunci în ascultare și îndepărtatele episcopii ortodoxe din Zadar (azi în Croația) și Kotor (azi în Muntenegru), denumirea completă a noii instituții ecleziastice de la Cernăuți fiind Mitropolia Bucovinei și Dalmației. S-a ajuns astfel, din motive dictate de politica habsburgică, la o năstrușnicie ecleziastică: ortodocșii sârbi și muntenegreni de la Marea Adriatică, aflați în sudul extrem al imperiului, se aflau sub oblăduirea unor mitropoliți români, aflați la aproximativ 1.500 de kilometri distanță, în estul extrem al monarhiei. Crearea unei astfel de instituții avea însă o logică din perspectiva curții vieneze, Bucovina și Dalmația fiind singurele provincii cu populație ortodoxă semnificativă aflate în partea de imperiu administrată de la Viena. Restul provinciilor cu populație ortodoxă numeroasă -  Transilvania, Croatia, Slavonia – se aflau în partea de imperiu dirijată de la Budapesta. Mitropolia de la Cernăuți mai avea în subordine parohiile ortodoxe din Viena, Trieste și Praga. Dată fiind alcătuirea geografică a mitropoliei, regulamentele acesteia stipulau ca sinodul să se țină la Viena.

Orișicât, Eugeniu Hacman nu a mai apucat să își vadă visul cu ochii, respectiv să se vadă întronizat mitropolit, deoarece a murit la Viena, în aprilie 1873.

Intrarea în parcul ansamblului © Cosmin Puriș

Încă înainte de a obține înființarea mitropoliei, Eugeniu Hacman (Yevheniy Hakman, în varianta ucraineană) a intervenit la Ministerul Cultelor de la Viena pentru a obține autorizarea ridicării unei reședințe episcopale. În 1860, ministerul l-a însărcinat cu proiectarea ansamblului de clădiri pe arhitectul de origine cehă Josef Hlavka. Banii pentru construirea edificiul proveneau de la  Fondul Religionar Ortodox, care își genera veniturile din administrarea imenselor averi bisericești ortodoxe din Bucovina. Mai aproape de zilele noastre, solicitările IPS Pimen de retrocedare a unor suprafețe uriașe de pădure au la bază patrimoniul acestui fond.

Revenind la reședința mitropolitană, lucrările au început în 1864. Șantierul a fost un imbold pentru dezvoltarea industriei construcțiilor în Bucovina: au fost înființate școli tehnice pentru instruirea muncitorilor, s-a început exploatarea unor cariere de piatră noi în apropierea Nistrului, s-au construit fabrici de cărămidă și țiglă. De asemenea, lucrările au atras firme de construcții și meșteșugari din mai toate provinciile imperiului.

Reședința mitropolitană, în perioada interbelică © Fototeca ortodoxiei

Complexul a fost construit în etape, sub supervizarea unui comitet condus de Hlavka, din care mai făceau parte Eugeniu Hacman, vicarul Teofil Bendelea – care avea să devină primul mitropolit – și Eudoxiu Hurmuzachi, căpitanul Bucovinei.

Primele construite au fost capela Sfântul Ioan și palatul episcopal, ulterior mitropolitan, terminat în 1866. Apoi, în 1870, a fost dat în folosință seminarul teologic, iar în 1874 aripa mănăstirii, cu refectoriul și casa de oaspeți. În 1877 au fost finalizate lucrările și la parcul reședinței. Ultima parte a ansamblului a fost Biserica „Trei Ierarhi” a seminarului, consacrată în 1882. În total, șantierul a „înghițit” o sumă uriașă de bani pentru acea perioadă, circa 1,75 milioane de guldeni.

În 1918 în Sala Sinodală a reședinței mitropolitane din Cernăuți a avut loc Congresul General al Bucovinei, care a votat unirea cu Regatul României. În perioada interbelică Mitropolia Bucovinei a evoluat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, cele două episcopii de la Marea Adriatică fiind evident scoase de sub jurisdicția ei.

Reședința mitropolitană, aripa cu seminarul teologic și biserica seminarului © Fototeca ortodoxiei

După al doilea război mondial și desprinderea Bucovinei de Nord de România, clădirile mitropoliei au intrat în posesia Universității de Stat din Cernăuți. Acum aici funcționează Facultatea de Filologie, Facultatea de Filozofie şi Teologie, Facultatea de Limbi Străine şi Facultatea de Geografie ale Universității „Yuriy Fedkovych”. În Sala Albastră a fost semnat tratatul bilateral româno-ucrainean din 1997. Un amic care a fost anul trecut la Cernăuți mi-a spus că în acest moment nimic nu mai aduce aminte de trecutul românesc al ansamblului arhitectural.

Iată descrierea oficială făcută de UNESCO monumentului: „Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației reprezintă o sinergie magistrală a stilurilor arhitecturale, construită de arhitectul ceh Josef Hlavka din 1864 până în 1882. Situl, un exemplu remarcabil al arhitecturii istoriciste a secolului al 19-lea, include un seminar și o mănăstire și este dominat de Biserica Seminarului, cruciformă. Complexul exprimă influențe arhitecturale și culturale începând de la perioada bizantină și întruchipează puternica prezență a Bisericii Ortodoxe în timpul stăpânirii habsburgice, reflectând politica Imperiului Austro-Ungar de toleranță religioasă”.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Blazonul Clujului de pe clădirea Primăriei vechi ©7C

(Post reluat. Publicat inițial în septembrie 2009. Nu s-a schimbat nimic de atunci.)
Nu multe sunt oraşele care se pot lăuda cu o stemă atestată încă din 1377, aşa cum este cazul Clujului. Totuşi, venerabila stemă a oraşului de sub Feleac a ajuns să fie un samizdat, atâta vreme cât stema oficială, folosită de municipalitate, este o fantezie produsă în 1995 de o elevă (!), în cadrul unui concurs organizat de primărie.

Stema de pe Obeliscul Carolina, amplasat în Piaţa Muzelui

Stema de la baza tocului uşii sacristiei din Biserica Sfântul Mihail ©7C

Ea înfăţişează un Dracones în partea superioară, respectiv o Minerva şi monumentul Memorandiştilor (sinistră ctitorie funariotă), în partea inferioară. Aceste simboluri nu au nicio legătură cu însemnul heraldic tradiţional al capitalei Transilvaniei: trei turnuri deasupra unei porţi deschise, cu grilaj şi şapte creneluri, însemn pe care nici regimul comunist nu a îndrăznit să îl elimine de pe stema municipiului.

Stema aflată în uz

Stema socialistă

Stema interbelică

De altfel istoriografia comunistă nu a avut niciun fel de complex în a recunoaşte stema tradiţională a oraşului. „Era dăruit oraşul la 1377, semn al unui privilegiu special, cu dreptul de a-şi făuri un sigiliu deosebit, simbolizând trei turnuri (tres turris), turnurile ce împodobeau şi întăreau «cetatea» Cluj în a doua jumătate a secolului al XIII-lea”, scria Ştefan Pascu în „Istoria Clujului”. Blazonul a fost acordat de regele Ludovic cel Mare şi nu a suferit de atunci decât transformări minore, respectiv turnurile, iniţial cilindrice, au devenit patrulatere, în anul 1476. Stema tradiţională a oraşului poate fi observată pe clădirea vechii Primării, pe una din laturile Obeliscului Carolina din Piaţa Muzeului, sau la baza uşii sacristiei din Biserica Sfântul Mihail. În acest din urmă caz, trebuie cerut acceptul angajaţilor bisericii pentru a accede dincolo de şnurul care delimitează zona altarului de nava bisericii.

Cele trei turnuri de pe stema tradiţională se regăsesc, stilizate, şi pe logo-urile Universităţii „Babeş-Bolyai” şi Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”. Recent Primăria Cluj a început discuţii cu specialiştii în heraldică, pentru a da Clujului înapoi stema pe care o merită. Să sperăm că nu vor trece alţi 10 ani până atunci.

Cracovia

Praga

Cluj

Stema Clujului este asemănătoare cu cele ale Pragăi şi Cracovei, dovadă a importanţei pe care oraşul transilvan a avut-o în spaţiul central european.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Într-o fotografie din secolul al XIX-lea încă se poate observa mâna dreaptă a statuii/ Foto: Veres Ferenc

Între timp, Sfântul Donatus a rămas ciung/ Foto: Tiberiu Fărcaș - Ziua de Cluj

Ideea este mai veche, starea avansată de degradare a statuii fiind sesizată de presa locală încă de acum trei ani. Și atunci, ca și acum, s-a făcut însă o confuzie între Sfântul Donatus și Donath, legendarul cioban care, potrivit tradiției, ar fi salvat Clujul de turci. De vină sunt o legendă urbană și o serie de coincidențe.

Legenda spune că în timpul unui asediu otoman – probabil în timpul războaielor din jurul anului 1660 când Clujul ajunsese oraș de graniță, la frontiera cu Pașalâcul de la Oradea – un cioban pe nume Donath, aflat cu oile la păscut în zona dealului Hoia i-ar fi văzut pe turci că sapă un canal pentru devierea Someșului spre Nadăș, exact în zona numită Tăietura Turcului. Scopul asediatorilor era să lase orașul fără apă.

Văzând acestea, păstorul a fugit cât l-au ținut picioarele până la mai-marii orașului, pentru a-i anunța de planul turcilor. Asemenea eroului de la Maraton, clujeanul Donath și-a dat sufletul imediat după ce a reușit să își transmită mesajul.

Legenda mai spune că, după ce au risipit oștile inamice, clujenii recunoscători i-au ridicat ciobanului o statuie pe dealul Hoia. Dincolo de legendă, e cât se poate de real faptul că, în perioada modernă, cartierul care s-a dezvoltat între centrul istoric și Hoia a luat numele ciobanului-erou, pe care acum îl mai păstrează doar strada care șerpuiește la baza dealului, cartierul fiind rebotezat Grigorescu

Revenind la legendă, aceasta a fost redată în cartea din 2005 a lui Lukacs Jozsef, „Povestea orașului-comoară”, un best-seller de Cluj, căruia trebuie să i se recunoască meritul de a fi redeschis apetitul pentru istoria locală. Astfel, legenda, amorțită în memoriile bătrânilor, a fost reanimată, cu tot cu eroarea privitoare la personajul pe care îl reprezintă statuia.

Sfântul privește spre cer, parcă așteptând un ajutor/ Foto: Tiberiu Fărcaș -Ziua de Cluj

De fapt, istoricii de artă au stabilit de mult că statuia nu îl înfățișează pe Donath ci pe Sfântul Donatus, sfânt care este considerat și un protector al viilor. Statuia lui a fost amplasată pe dealul Hoia, deoarece aici se aflau viile clujenilor până în secolul al XIX-lea. Coincidența dintre numele ciobanului Donath și al Sfântului Donatus, numit în spațiul central-european Donat(h), s-a suprapus peste „raza de acțiune” identică a celor două personaje, adică dealul Hoia, și a dus la confuzia dintre cei doi.

Profesorul Nicolae Sabău de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, expert în barocul transilvănean, a datat statuia după anul 1740, în lucrarea sa „Metamorfoze ale barocului transilvan”. „Sculptura, păstrată fragmentar, dezvăluie caracteristici stilistice și morfologice proprii atelierelor baroce locale. Corpul personajului, îngenuncheat, îmbrăcat într-o armură romană barocizată, este surprins într-o atitudine teatrală studiată. Chipul este îndreptat spre cer”, descrie profesorul clujean opera de artă în lucrarea sa.

Nicolae Sabău a explicat pentru septemcastra.ro că statuia Sfântului Donatus face parte dintr-o familie de statui baroce de mare valoare, create la Cluj în atelierele sculptorului german Johann Nachtigall și a celui bavarez Anton Schuchbauer, chemați în 1740 la Cluj, pentru a realiza amvonul bisericii Sfântul Mihail.

„Din atelierele celor doi sculptori au ieșit, pe lângă statuia Sfântului Donatus, statuia Sfintei Maria Protectoare din spatele Bisericii Sfântul Petru, care a fost amplasată inițial în piațeta de lângă Universitate, unde se află acum o parcare, dar și figurile de pe portalul comemorativ care se află acum în fața aceleiași Biserici Sfântul Petru, și care se afla, inițial, în fața intrării în Biserica Sfântul Mihail”, a explicat istoricul de artă.

Universitarul a precizat că statuia Sfântului Donatus poate fi datată în perioada „după 1740 spre mijlocul secolului al XVIII-lea”, ceea ce o face contemporană cu statuia Sfintei Maria Protectoare, datată în 1744, care a fost al doilea monument de for public dezvelit pe teritoriul Transilvaniei, după statuia Sfântului Ioan Nepomouk, din Sibiu.

Statuia Fecioarei Maria în 1859, pe când era amplasată în piațeta de lângă actuala Universitate „Babeș-Bolyai”

Cu toate că, iată, statuia lui Donatus se dovedește că este una dintre primele statui publice din Transilvania, ea are în acest moment un statut incert, nefiind clasată ca monument și aflându-se acum pe o proprietate privată, apărată de o poartă închisă cu lacăt și lanț, în spatele căreia latră amenințător un ciobănesc flocos. În aceste condiții, starea și așa precară a operei de artă se degradează pe zi ce trece. Statuia nu mai are mâini iar soclul se demantelează bucată cu bucată.

Nici celelalte statui din „familia” lui Donatus nu au avut o soarta pe măsura valorii lor, ele fiind exilate din centrul Clujului în zona Bisericii Sfântul Petru din cartierul Mărăști.

Din fericire, alte statui create în atelierele celor doi sculptori nu au putut fi scoase din centru, deoarece sunt părți integrante ale unor edificii. Este vorba despre statuile celor șase zei care încununează Palatul Banffy sau de statuile Sfântului Ieronim, a Sfântului Anton și a Fecioarei Maria care decorează Biserica Franciscanilor.

Mai multe despre Sfântul Donatus aici (în engleză).

Ti-a placut? Spune-le si altora

Mihai Şerban

În curând va vedea lumina tiparului o monumentală istorie a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj. În aşteptarea volumului, reiau un post de acum aproape doi ani, despre unul dintre fondatorii acestei instituţii, profesorul Mihai Şerban, o personalitate prea puţin cunoscută a Clujului interbelic.

O sumedenie de personalităţi din Transilvania nu şi-au găsit locul cuvenit în istorie pentru că nu au fost considerate „politically correct” de regimul comunist-naţionalist: fie nu erau români, şi atunci au fost epuraţi pentru a nu atenta asupra caracterului neapărat românesc al regiunii, fie erau români care au reuşit să ajungă în vârful societăţii, dar atunci nu dădeau bine, pentru că alura lor era de natură să compromită mitul naţiunii oprimate.

O altă pleiadă de personalităţi, din perioada modernă-contemporană de această dată, au fost trecute în plan secund deoarece convingerile lor politice nu puteau fi nicidecum împăcate cu dictatura proletariatului.

Categoria „Panteon” a blogului este dedicată tuturor acestor marginalizaţi sau semimarginalizaţi, iar primul portret este cel al profesorului Mihai Şerban, unul din fondatorii agronomiei moderne din România, delegat la Conferinţa de Pace de la Paris de după primul război mondial, secretar de stat şi deputat ţărănist în perioada interbelică.

Majoritatea informaţiilor despre el le deţin din studiile realizate de dr. Mihai Cucerzan, pe care le-am completat cu cercetări proprii.

Mihai Şerban s-a născut la 3 septembrie 1877 în Szegéd (Seghedin). Era fiul judecătorului Mihai Şerban şi al Justinei Roman, fiica lui Visarion Roman, unul din creatorii primei bănci româneşti – „Albina”, de la Sibiu. Mihai Şerban provenea dintr-o veche familie românească, cu rădăcinile în Cerrneşti, în Ţara Chioarului, a cărei nobilitate a fost recunoscută în 1609 de principele Gabriel Bathory. Din aceeaşi familie fac parte şi alte personalităţi, precum Raoul Şorban sau regizorul Andrei Şerban.

A absolvit liceul în oraşul natal, a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale din Viena (licenţă în 1908) şi Agronomia la Halle (1912). În 1914, la Berlin, a publicat lucrarea de doctorat „Rumäniens Agrarverhältnisse” şi, la Bucureşti, aceeaşi lucrare, sub titlul „Problemele noastre social-agrare. Studiu din domeniul politicii economice şi sociale.“

Bustul profesorului Mihai Şerban din faţa rectoratului USAMV Cluj ©7C

S-a oferit să se înroleze voluntar pentru România în al doilea război balcanic, în 1913, fiind refuzat, dar a luptat pentru Regat în primului război mondial. În 1919 a fost delegat de către Consiliul Dirigent, la solicitarea lui Al. Vaida-Voievod, la Congresul de Pace de la Paris ca raportor pentru problemele economice şi sociale din Transilvania. În timpul conferinţei a intrat în rândul masoneriei, odată cu ceilalţi membri ai delegaţiei româneşti.

După Unirea  Transilvaniei cu România, a fost numit, în august 1919, Director al Academiei de Agricultură din Cluj, actuala Universitate de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară.

Exceptând un răstimp de cinci ani (1922-1927) a deţinut prin alegere de către cadrele didactice funcţiile de rector şi decan până la arbitrajul de la Viena (1940) când a demisionat.

A fost un ţărănist convins, apropiat al lui Iuliu Maniu şi al lui Alexandru Vaida-Voievod. A fost subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii în 1932 (guvernul Vaida-Voievod) şi între 1938-1940 (guvernele Argetoianu şi Tătărescu), dar şi subsecretar de stat pentru minorităţi, în 1933 (guvernul Vaida-Voievod).

Împreună cu familia sa, Mihai Şerban este considerat ctitorul primei biserici româneşti din Băile Tuşnad. Legăturile sale cu această localitate ţin de relaţia strânsă cu socrul său, Iosif Blaga, preşedintele Societăţii Balneare Tuşnad, căruia i-a şi succedat în această funcţie.

Mihai Şerban a fost multă vreme preşedinte al Senatului învăţământului agronomic superior din România, vicepreşedinte al Comisiunii internaţionale permanente a învăţământului agricol, membru al conducerii Federaţiei internaţionale a „tehnicienilor” agronomi (ultimele două având sediul la Roma).

A murit în ziua de 30 aprilie 1947. Apropiaţii săi au spus că sfârşitul i-a fost grăbit de amărăciunea falsificării alegerilor din 1946. Funeraliile au fost oficiate de episcopul ortodox Nicolae Colan, iar episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a asistat la slujbă în picioare, în semn de respect. Este înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Central (Hajongard) din Cluj.

Aula Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj îi poartă numele, iar intrarea în clădirea rectoratului este străjuită de un bust al său.

Fiul său, Alexandru Şerban, a fost pentru o scurtă perioadă de timp, în 1990, primar al Clujului. El a  evocat pe larg imaginea tatălui său în cartea de memorii „Amintiri peste generaţii“, apărută postum, în 2009.

Despre Mihai Şerban, unul din nepoţii săi, celebrul regizor Andrei Şerban, îşi aduce aminte astfel în volumul „O biografie”:

„Unchiul Mihai, fratele tatei, era foarte apropiat de Iuliu Maniu şi, dacă nu mă înşel, fusese ministru în guvernul lui (de fapt în cel al lui Vaida-Voevod – n.r.).

Portretul lui Mihai Şerban, în galeria rectorilor de la USAMV Cluj ©7C

Era un ardelean dintr-o bucată, demn şi capabil de o mare bunătate, în ciuda educaţiei austriece pe care o primise. Tatăl meu, Gheorghe (deşi el preferă “George”, căci îi sună mai dulce la ureche), se trăgea dintr-o familie de români nobili din Arad (spre amuzamentul meu, se mândrea des cu blazonul Şerbanilor datând din 1603 (1609, în realitate – n.r.), pe care mi l-a dat, pe patul de moarte, să-l duc în cabana mea din America şi să nu uit de unde vin). În plină dominaţie austro-ungară, familia a fost nevoită să se stabilească la Szeged, unde bunicul meu a fost numit judecător la Curtea de Apel. Acolo s-a născut tata. Această strămutare în Ungaria a produs multe frustrări întregii familii, din cauza atmosferei naţionaliste meschine, care se manifestă din păcate peste tot la fel.”

Ti-a placut? Spune-le si altora

Cluj by night/ Foto: Sándor Bodor

Primăria Municipiului Cluj-Napoca organizează, în perioada 30 septembrie – 2 octombrie, evenimentul „Zilele Centrului Istoric al municipiului Cluj-Napoca“.

„Odată cu această ocazie se creează premisele necesare unei (re)întoarceri la atmosfera de altădată a Clujului medieval. Centrul istoric va fi însufleţit de piese de teatru, dansuri specifice epocii, concerte de muzică medievală, expoziţii fotografice şi parade ale costumelor medievale. Apogeul evenimentului va fi realizat în momentul în care, nu mai puţin de şase clădiri, piese de rezistenţă ale arhitecturii centrului istoric, vor fi iluminate simultan, într-o cromatică multicoloră“, se arată într-un comunicat de presă al primăriei.

Deschiderea oficială a Zilelor Centrului Istoric va avea loc vineri, 30 septembrie 2011, la Bastionul Croitorilor, începând cu orele 14.30. Programul integral al evenimentului poate fi consultat pe site-ul www.primariaclujnapoca.ro.

Evenimentul face parte din proiectul „La pas prin oraşul comoară – Cluj-Napoca”, fiind finanţat din fonduri europene, prin Programul Operaţional Regional, în cadrul Axei Prioritare 5 – Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului, domeniul major de intervenţie: 5.3 Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare, în scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică. Costul total al organizării evenimentului se ridică la suma de 34.890 de lei.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Probabil cel mai frumos oras din țară, în 34 de fotografii.
Coloana sonoră: Horea Crișovan (chitară electrică) & Filarmonica Banatul.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Coperta cărții

„Între Nistru și Tisa, dela Balcic de pe malul Mării Negre până la Sighetul Maramureșului, sunt o mulțime de orașe – centre de vieață economică și culturală – pe cari nu le cunosc nici chiar Românii culți cari locuesc la câteva zecimi de kilometri departe de ele. Și este firesc să fie așa, după condițiile de vieață dinainte de răsboiu, când sistematic și prin toate mijloacele privirile Românilor din țările acum reunite cu Regatul – până acum singura țară și stat de vieață și de cultură românească – erau întoarse de la el spre părțile opuse, spre centrele Statelor cari stăpâneau acele țări românești: Basarabenii spre Petersburg, Moscva și Chiev; Bucovinenii spre Viena; Ardelenii, Bănățenii și Ungurenii spre Budapesta”.

Așa explica necesitatea acestor „publicațiuni” academicianul Ion Bianu, îngrijitorul bibliotecii. Cărțulia despre Cluj tipărită în lumina celor scrise de Bianu are sub 80 de pagini și este semnată de „Victor Lazăr, prof. la Școala Normală de Învățători din Cluj”. Iată cum era descris Clujul contemporan în această lucrare:

III. Fața Clujului de astăzi

Întreg teritoriul Clujului e de 22.650 de jugăre¹ din care 350 de jugăre pădure și 1.800 de jugăre intravilan², pe care sunt construite cele peste 5600 de case cu o rețea de strade în lungime de 135 km.

Orașul are următoarele cartiere: în centru e orașul vechiu, dela acesta spre Răsărit, orașul de jos³ cu cazărmile, numit în capătul de la dinafară Hoștat (din nemțescul Vorstadt⁴), orașul dintre ape, (Someșul și canalul morilor),  cartierul Cetățuii până la gară; pe malul drept al Someșului e orașul de sus, întemeiat în secolul al 18-lea între orașul vechiu și Mănăstur, în urmă fostul sat românesc Mănăsturul, alipit la 1896 Clujului. Dincolo de gară s’a format un cartier nou locuit mai ales de lucrători.

Clujul are și cartiere de vile: unul pe laturea dinspre Calea Regele Ferdinand⁵ a dealului Cetățuii⁶, altul de la Teatrul Național în sus pe stânga⁷, un al treilea de-alungul Promenăzii⁸ și în fine în partea de sus a străzii Regale⁹, numit Hazongard, după numele unui vechiu cetățean sas, Hasenchart¹⁰. Interesant e cartierul de pe coasta Cetățuii de către Someș. Coasta e plină de colibi, bordeie, chiar peșteri săpate în ea, în cari locuesc țigani și desmoșteniți ai soartei. Poliția are mult de lucru în acest cartier.

Calea Victoriei¹¹ cu Str. Memorandumului¹² și Calea Moților¹³ (fostă a Mănășturului) taie, de la N.E spre S.V. orașul în două. Paralel cu Calea Victoriei, din Piața Unirii¹⁴ spre N.E. e strada Regina Maria¹⁵ care se prelungește, dela Teatrul Național înainte în strada Dorobanților¹⁶ cu Palatul Justiției la începutul ei. Paralel cu strada Regina Maria sunt Str. I. Brătianu, Str. M. Kogălniceanu¹⁷, în aceasta Universitatea, și Str. Avram Iancu¹⁸. Din Piața Unirii spre gară duce Calea Regele Ferdinand¹⁹ cu un pod de fier peste Someș. Pe calea aceasta e impozantă clădirea Marianum²⁰, care cuprinde mai multe institute catolice de învățământ. În orașul vechiu, cu casele înghesuite, dăm de străzi înguste și întortochiate, cu mici luminișuri, o priveliște care reamintește vechile orașe medievale germane. Înguste sunt și multe alte stradele principale paralele.

Harta Clujului în 1923, dați click pentru vizualizarea la dimensiune mare

Piețe mari are Clujul numai una: Piața Unirii, în mijlocul orașului, pătrată și formând între capetele Căii Victoriei și Str. Regina Maria²¹ un Corso, prea scurt pentru publicul ales al Clujului. Piețe mai mici sunt a lui Alex. I. Cuza²², un fel de Grădină Sf. Gheorghe din București; în piața aceasta se va înălța Catedrala ortodoxă a Clujului; tot aici e Directoratul general al agriculturii. În apropiere e Piața Ștefan cel Mare²³ cu Teatrul Național și Casa învățătorilor. Aproape de Someș, de la Calea Regele Ferdinand spre E. e Piața Mihai Viteazu²⁴, încărcată mai ales Lunia și Joia cu carne, legume, poame lapte și derivatele lui și alte producte ale satelor din împrejurimile Clujului. Într-o mică piață, în dosul Poștei centrale, aproape de Someș se vând păsări de curte. Mare e Oborul²⁵ de vite și Piața fânului, în spre calea ferată.

De-alungul Someșului, între Cetățuie și orașul vechiu, valea gârlii e prefăcută într’o frumoasă Promenadă²⁶ cu copaci umbroși, lac mare cu insulă la mijloc, chioșc și teatru de vară. Dincolo de Promenadă sunt Arenele sportive²⁷ cu amfiteatru.

Frumos e cimitirul Clujului, cu intrarea în str. Avram Iancu și întinzându-se pe o coastă cam iute, care se pierde apoi în câmp.

Clujul e un product al vechei culturi săsești. Aceasta se vede și din felul de construcție al caselor vechi, cu acoperișurile lor înalte, ferestrele mici, intrarea în curți pe sub boltituri îndrăznețe, izolate de stradă prin porți ca de castel. Cea mai vechie clădire din Cluj e refectoriul (sofrageria) din mănăstirea Franciscanilor (Str. Consiliului Național²⁸). Casa parohială (plebania) din fața bisericii celei mari din Piața Unirii datează dela anul 1450, exteriorul e însă schimbat cu totul. În orașul vechiu, casă vechie e cea în care s’a născut Mateiu Corvinul, apoi casa fostului Principe Bocskay, nu departe de a lui Mateiu.

Multe case din Piața Unirii datează din secolul al 16-lea, dar sunt modernizate. De prin secolul al 18-lea sunt case frumoase construite de familii boierești, cum e a lui Banffy, Iosika. Nu tocmai vechiu e localul Primăriei²⁹, pe scara principală cu două table comemorative, una din 1581, a doua din 1641, amândouă scoase din zidul care a împrejmuit orașul vechiu, de asemeni Reduta³⁰ cu o sală mare pentru întruniri. În arhiva Primăriei se află corespondența oficială originală privitoare la cenzurarea lucrării Historia Ecclesiastica Valachorum de Petre Maior. La unele clădiri publice, cum sunt Căminul studențesc³¹ și Școala normală de învățători³² se vede încercarea unui stil unguresc: masivitate, zidurile în cărămidă aparentă, de un roșu spălăcit, cu spărturi lăsate în alb-cenușiu, tocurile de la uși și dela ferestre vopsite verde. E un stil tricolor, fără bază istorică în arhitectura ungurească.

Cu toate că orașul luptă cu mari greutăți financiare, stradele lui sunt, în orice anotimp, și acum destul de curate mulțumită și educației civice a orășenilor, cari păstrează mare curățenie pe trotuarele din fața caselor lor.

Clujul are, dela 1891, apeduct în lungime de 80 km și canal de 57 km. Uzina de apă e la Mănăstur, dar debitul e insuficient pentru trebuințele de azi ale orașului, așa că se lucrează la sporirea aceluia prin mărirea ei. Luminatul orașului e electric.

Băile sistematice sunt o instituție vechie în Cluj căci încă din 1557 hotărăște Consiliul comunal construcția unei case orășenești pentru băi. Cu toate acestea, cele două băi existente azi în Cluj lasă foarte mult de dorit din toate punctele de vedere. În schimb, Primăria a aranjat pe malul Someșului, în apropierea Promenăzii, o plajă foarte cercetată vara de publicul doritor de senzații și de băi în apă de râu.

Lacul Promenăzii oferă iarna un teren întins pentru patinat.

Sporturile sunt foarte cultivate în Cluj și numărul societăților sportive e mare. Pentru întrecerile de football e o arenă întinsă, cu amfiteatru, la capătul Promenăzii.

Ti-a placut? Spune-le si altora

Palatul Belvedere din Viena, locul unde s-a semnat dictatul ©7C

Se fac, în 30 august, 71 de ani de la Al Doilea Arbitraj de la Viena, intrat în istoriografia română sub numele de „Dictatul de la Viena”. Germania și Italia au decis atunci atribuirea către Ungaria a unei mari părți din Transilvania. Reprezentantul României la arbitrajul de la Viena, Mihai Manoilescu, a binevoit să leșine când a auzit verdictul. O zi mai târziu, după un Consiliu de Coroană nocturn, în ciuda protestului vehement al lui Iuliu Maniu, România accepta fără să crâcnească dictatul, iar apoi s-a retras fără un foc de armă din teritoriul vizat.

Cu un an înainte, Polonia își pierduse ființa statală, dar câștigase respectul întregii lumi, opunându-se chiar și cu șarje de cavalerie mașinii de război germane. Cele mai mari națiuni din Europa Centrală și de Est dăduseră astfel două răspunsuri radical diferite aceleiași amenințări: unii au leșinat prin anticamerele sălilor unde li se decidea soarta, iar ceilalți au murit cu sabia în mână.

Iată ce scria în jurnalul său Ion Fodoreanu, un profesor de liceu din Turda, imediat după ce Carol al II-lea și Consiliul de Coroană au acceptat cu atâta lașitate să cedeze Ardealul de Nord.

„Neamul românesc este sfârtecat de vecinii dușmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă așa de mare contra umanității și civilizației, încât am aștepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm ființa neamului sau să se înduioșeze cel puțin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuși, nimeni nu se mișcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea ușura suferințele printr-un gest ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare și această muțenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nicio considerație din partea niciunui mare popor, pentru că suntem vinovați cu toții, până la ultimul, de nenorocirile noastre.

Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepția noastră de viață. Scopul vieții noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieții noastre erau chiulul, șmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizați, prin școală și propaganda națională, cu idei prea frumoase despre virtuțile neamului nostru, pe care le-am luat de bune și adevărate, le-am pus la căpătâi, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naționale, dar am continuat să trăim și să fim cu totul altfel decât ne afișăm. Și într-o zi miniciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbușit și noi am rămas atâta cât eram, așa cum meritam: niște nemernici, uitați în voia soartei.” (Citat în „O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu)

Dictatul de la Viena a fost, dintr-un punct de vedere bine conturat de intelectualul turdean, și rezultatul slăbiciunii societății românești. Tragediile care au avut loc ca urmare a sa – masacrele comise de horthyști, dar și cele care au avut loc patru ani mai târziu în Secuime, făcute de români în spirit de revanșă, fuga românilor din nordul  Transilvaniei în sud, și a maghiarilor din sud în nord, pogromul evreilor, evacuarea sașilor bistrițeni etc – au schimbat pentru totdeauna configurația etnică a Transilvaniei de Nord și au marcat, și încă o mai fac, mentalitățile din această zonă.

Textul integral al dictatului, în engleză, se găsește aici

Ti-a placut? Spune-le si altora

Johannes Honterus

O ipoteză lansată pe un site de specialitate sugerează că harta Transilvaniei realizată de Johannes Honterus în 1532 (şi tipărită doar în 1539, după cele mai recente cercetări) nu ar fi doar o remarcabilă realizare cartografică, ci că autorul ei ar fi încercat să redea, schematic, contururile cetăților importante ale Transilvaniei, așa cum arătau ele atunci. Ipoteza rămâne să fie demonstrată, dar este cât se poate de incitantă, căci, daca e adevărată, atunci harta lui Honterus devine primul album cu imagini din Transilvania!

Lucrarea lui Honterus este, din punct de vedere cronologic, prima hartă a Transilvaniei. Denumită „CHOROGRAPHIA TRANSYLVANIAE Sybemburgen“, harta indică într-un cartuş central anul 1532 ca an al apariţiei. Totuşi, studii recente asupra hârtiei pe care a fost tipărită arată că de fapt ea a văzut lumina tiparului doar în 1539. Honterus a realizat-o prin tehnica gravurii în lemn, meşteşug pe care l-a desprins la Basel, unde lucrat între 1530 şi 1532 ca lector, corector şi consilier literar al tipografiei şi editurii Insingrin. Istoricul Gróf László presupune că Honterus s-a întors cu harta realizată în lemn la Braşov, în 1533, şi a publicat-o aici, în 1539, aceasta fiind explicaţia discrepanţei dintre anul care apare în cartuşul central al hărţii şi anul rezultat din datarea hârtiei.

Harta conţine 219 de nume de locuri, scrise în germană şi, în, unele cazuri, şi în latină. O excepţie notabilă este chiar oraşul natal al autorului, Braşovul, al cărui nume este dat doar în latină – Corona. Harta lui Honterus a supravieţuit într-un singur exemplar original, aflat în custodia Bibliotecii Naţionale Széchényi din Budapesta.

Deşi Honterus nu a fost mulţumit de munca sa, harta realizată de învăţatul braşovean a stat la baza hărţilor Transilvaniei publicate ulterior de Sebastian Münster (1489-1552), Abraham Ortelius (1527-1598) sau Gerhard Mercator (1512-1594).

Dacă acceptăm că eruditul brașovean a redat pe cât i-a stat în putință înfățișarea orașelor pe care le cunoștea, atunci e firesc să credem că cele mai mari orașe ale Transilvaniei îi erau și cele mai familiare și, prin urmare, reprezentarea lor pe hartă este cea mai fidelă realității. Iată-le, deci, pe cele șapte orașe principale din Ardealul medieval, plus Alba Iulia, sediul episcopiei catolice și capitală în devenire a unui principat în devenire, așa cum apar pe harta lui Honterus. De menționat că doar aceste opt orașe sunt trecute pe hartă cu litere capitale, ca subliniere a importanței lor.

Sibiu

Brașov

Cluj

Bistrița

Mediaș

Sighișoara

Sebeș

Alba Iulia

Ti-a placut? Spune-le si altora